Povesti

cu Adeluta

Email

klara@cuvintecuviata.eu

BUDAPESTA MON AMOUR!

BUDAPESTA MON AMOUR!

Începusem să mă îngrijorez că nu se mai  aude nimic dinspre Adeluța.  Mă tot gândeam ce-o fi cu ea. Probabil că am gândit atât de intens încât s-a realizat o conexiune telepatică ce-a determinat-o să mă sune și să mă invite la binecunoscuta cafeluță. Prevăzătoare din fire o întreb:

– Cu cămeșoiu’ de tablă?

– Nooo! Cu rochița de dantelă, așa cum ne-a învățat Tante Olga.

– Ooops! S-a spart ghinionul!

– La câte pahare de cristal de Bohemia, moștenire de la mamica, am spart în ultimul timp ar fi și cazul! Norocul meu că Tante Olga e plecată la Paris! Parcă o și aud: Adeluțà, ma chérie, ce-i cu tine?

Stabilim să ne întâlnim la un bistro în centrul Micului Paris (deh! Nu toată lumea are norocul Tantei Olga!). E ceva schimbat la ea. Mă prind care-i noutatea și o întreb:

– Ce parfum porți?

– Aha! Ai învățat că parfumul se poartă, nu te dai cu el!

– Deci?

– Parfum de Budapesta. Cel mai romantic oraș după Paris! N-o contrazic. Măcar atâta lucru știu și eu.

Mai departe o las pe ea să povestească. Are un talent deosebit la spus și trăit povești! – Bate vânt de primăvară (e octombrie, gândesc eu, dar n-o contrazic) și renasc o dată cu natura (măi, pe ce continent o fi fata asta?). M-am hotărât să-mi manifest latura aventuroasă a caracterului meu, așa că n-am ratat invitația de plimbare la Budapesta (nu cer amănunte că sunt discretă). Nici tăcerea și nici ascultarea activă nu sunt punctele mele forte, așadar mă manifest:

– Și, cum a fost?

– A meritat din plin să iau forma scaunului mașinii până acolo. Nu vreau să-ți răpesc timpul prețios (hai, te rog, răpește-l!), de aceea voi fi succintă ca un jurnal de bord.  

Ziua unu de explorare – mersul în derivă. Am luat-o drept înainte ca pionierii (ea nu era pe vremea pionierilor, dar e un amănunt nesemnificativ) pe prima stradă întâlnită în cale. Așa am făcut cunoștință cu Dunărea. M-a încercat un ușor sentiment de Paris, dar nu m-am lăsat doborâtă. Am trecut cu voinicie unul dintre podurile dintre Buda și Pesta și mi-a răsărit în cale un tunel care avea în capăt ditamai luminița așa că n-am pregetat să mă aventurez. Prima greșeală. Era un simplu tunel plin de noxe prin care treceau mașini, dar și pietoni ori dornici de gazare, ori necunoscători ca și mine. Apoi am explorat niște străzi și un părculeț. Am ignorat cu stoicism vântul care-mi răvășea pletele. Bântuită de sete mă hotărăsc să mă întorc la hotel să schimb niște bani căci și acolo ca în oricare altă parte totu-i pe bani. Pentru diversitate, dar și din respect pentru plămânii mei am optat pentru varianta peste tunel. Această hotărâre a determinat o serie de evenimente și trăiri care mai de care. După ce am urcat în pas vioi niște trepte am dat nas în nas cu castelul Buda. N-aveam altă variantă decât să-l ocolesc. Prin el nu puteam trece pentru că nu aveam suma necesară și suficientă procurării unui bilet de intrare și nici abilități sau capacități de teleportare. Am mers pe lângă castel până mi-am rupt piciorușele fine și delicate bântuită de o senzație și 3 întrebări. Mai întâi a fost sentimentul de furnicuță pe lângă ditamai clădirea. Apoi m-am întrebat cum se simțeau pe vremuri peizanii care trăiau în afara cetăților, cum naiba au reușit turcii să cucerească chateau-ul și la ce le-o trebui unora căsoaie, indiferent că sunt de viță nobilă sau nu. N-am găsit răspuns la niciuna dintre întrebări, iar sentimentul de furnică a dispărut la fel de subit cum a apărut.

Ziua doi a fost fără mers în derivă și a început tot cu o greșeală. Am luat la puricat faimoasa Vaci ùt unde am reușit fără să mă forțez absolut de loc să cheltui toți forinții din buzunar. Până să mă dezmeticesc închiseseră casele de schimb așa că am avut a doua reușită. Am mâncat o tonă de nimic.

Ziua trei am hotărât tot mersul în derivă, dar am devenit prevăzătoare și am schimbat niște bani. Am luat-o tot înainte ca pionierii și am nimerit pe Andrassy ùt. Toate bune, frumoase și interesante până când mi-am amintit că la Budapesta străzile sunt în formă de careu. Se pare însă că degeaba aveam 10 la geometrie în gimnaziu pentru că hotărârea de a mă abate de la drumul drept, deși a fost luată după niște calcule și măsurători atent efectuate, n-a făcut altceva decât să mă scoată cu două străzi înapoia celeia pe care am virat stânga, deși ulterior am virat dreapta de două ori. Cred că a fost un complot al guvernului ungar împotriva cetățenilor români. Inițial am vrut să protestez vehement, dar m-am gândit să nu-mi stric vacanța pentru un fleac.

-Draga mea, dacă n-am fi amice atât de vechi și de bune, jur că m-aş fi înnegrit de invidie! Vreau și eu așa experiență chir cu riscul de a încurca anotimpurile!

-Nu e cazul ma cherie! Parole d’honneur că data viitoare mergem împreună!

M-am liniștit știind cu certitudine că amica mea își ține promisiunile.

-Oh! Din păcate trebuie să mă retrag, a mai spus Adeluța. Peste două ore am o convorbire pe skype cu Tante Olga și mor de curiozitate să aflu ce mai e nou pe la Paris!

Ne-am  îmbrățișat cu drag și ne-am despărțit în condiții diplomatice excelente după ce mi-a promis solemn că mă va ține la curent cu noile ei aventuri.

 

 

 

 

photo by Ovidiu Neagu

Later edit: Nu peste tot în Budapesta străzile sunt paralele, ci numai în zona ultracentrală. Ce bine că s-a abținut și nu s-a certat cu guvernul ungar!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.